si desi va suna cinic, deja imi imaginez ca undeva, cineva, coace un concurs de critica de film asociat vreunui festival, care sa-i poarte numele. premiul ALŞ. poate nu la Next-ul care mai are o zi-doua de proiectii si evenimente, poate nici la b-est, dar cindva, spre vara, la TIFF… cine stie. acum e prea devreme, ar insemna oportunism. si tot oportunism ar fi si daca s-ar apuca de treaba asta cine nu trebuie. pentru ca putine sint persoanele din Romania care ar avea un drept moral, sa zicem, sa faca asta.

09 aprilie 2011, ora 13.21.

Multiple tentaţii, multiple petreceri. Cei care merg an de an la festival pot să vă spună – cele mai faine sînt petrecerea Kodak de la Chios (în fiecare an), petrecerea de început, oferită de sponsori, cea de final şi Gulaş-Party-ul oferit de unguri. Anul ăsta, petrecerile faine au fost la DaVinci, oferită de Groupama şi AGICOA, cea de la Chios şi cea de la Hotel Continental, hotelul acela închis în restul timpului, dar care în ultima noapte a festivalului a înviat şi, chiar în lipsa toaletelor şi a apei curente, a devenit locaţia fantomatică a unei petreceri wild, la care s-a şi dansat, chiar destul de frenetic în unele momente. DJ-ei, băuturi la discreţie, fanfară, oameni celebri veniţi să se distreze, Wenders, din nou, aproape gata să danseze, Donata alături de el, cu aparatul foto pe umăr (cînd al lui, cînd al ei). Mîncare deloc (de înţeles, după ultimele două party-uri de food şi mai puţin de drinks). Dar atmosferă. Nu mă întrebaţi ce e aia, că nu ştiu să vă explic altfel decît empiric: e chestia aia care te face să te simţi bine şi dacă ai un deficit de somn de vreo 40 de ore-săptămînă, e cea care te face să dansezi chiar dacă te bat pantofii, să zîmbeşti chiar dacă n-ai niciun motiv (şi nici nu ai băut), care te face să vrei să vorbeşti cu aproape oricine, chiar dacă nu e neapărat genul tău. Care te face să-ţi vină să te duci să vorbeşti cu Wim Wenders, legenda, chiar dacă eşti genul care mai degrabă le-ar lăsa pe vedete în pace, gîndindu-te că oricum nu poţi schimba decît banalităţi gen: I love your movies, din partea ta şi politeţuri din partea lui.

Din ce se vede, ăsta e un text despre Wim Wenders. Motiv pentru care mă duc să-mi fac mea culpa. Pentru că eu nu scriu despre vedete, right?

Doua filme despre Ulrik: probabil un nume destul de ofertant in zona nordica si nu numai. In Turistas, un chilean vopsit blond in cap se da drept norvegianul Ulrik ca sa-si faca prieteni. Al doilea am uitat in ce film era. Dar era sigur.

Slovenka e povestea tipica pentru descurajat tinerele cuminti si inteligente de la a se prostitua, in virtutea unei idei romantice cum ca prostitutia este un fleac pentru o femeie inteligenta, nu de alta, dar ii poate ea invirti pe degete pe barbati.

No more movies despre “clash of civilisation”, “cultural diferences” and stuff. Conform unei venerabile doamne critic de film din Argentina, anul asta au fost trei mari subiecte (eu am identificat doar doua dintre ele, probabil am vazut filme diferite): pasiunea, relatia mama-fiu (sau parinti-copii, intr-un sens mai larg) si familia, intr-un sens si mai larg. Eu ca teme moartea, familia (relatiile parinti-copii) si sense of self/cautarea identitatii.

Unii ar spune ca toate filmele astea sint despre alienare sau despre cum sa o invingi. Altii, ca sint despre oameni care sint tradati, de ceilalti sau de idei sau de ei insisi – si despre cum sa-ti recistigi increderea.

Buddha is so full of shit, zice un personaj din Everything strange and new. Daca traduci doar o parte a frazei, si anume finalul, aproape ca e hazliu. De obicei budele sint full of shit.

Un SF maghiar, Transmisiunea, mi-a provocat reflectii legate de cantitatea de straniu sau nou intr-un film despre o societate a viitorului. Cit dintr-un oras trebuie sa semene cu ce e acum si cit tre’sa difere, ca sa creezi credibilitate pentru povestea ta? De fapt, Transmisiunea nu e SF, e doar o “distopie”. De exemplu, oamenii din filmul ala n-au mincare, fac cu greu rost de ea, dar au whisky si lamiie pe masa. It does suck, isn’t it?

Scriam miercuri in carnetelul meu: azi a fost ziua de tribut platit lui Daneliuc la TIFF. Doar filme incarcate, tensionate, prea pline de ciudatenii gratuite. But it could be my biased view of my biased selection of movies.

“Intr-o tara in care se vindeau numai citeva sute de albume de arta pe an, Adevarul a demonstrat nevoia de cultura a romanilor.” (identificati voi erorile logice din enuntul de mai sus). Eu zic ca a demonstrat cel mult snobismul romanilor. E fain sa ai o colectie de albume in biblioteca, nu? Nu de alta, dar noua manie de colectionar a romanilor s-a intins de la timbre si bibelouri spre carti. Din pacate, zic. Atitia copaci taiati degeaba…

Filmele au fost programate de asa natura incit se suprapuneau cele romanesti intr-un mod destul de enervant. De altfel, programarea a fost one of the biggest issues. O sa revin pe tema asta.

Aerul de improvizatie din casa unei persoane reflecta haosul din mintea acesteia. Aurora. Sau nu.

Dar sa revenim la cele doua intregi. Nu, nu e vorba de Sokurov, ci de Madeo* si de Felicia, inainte de toate**. Filme despre incomunicando, basically, filme pe care mi-ar fi placut sa le fi scris eu – cred ca la asta se poate reduce admiratia mea pentru un film: ar fi de neimaginat sa spui, filmul asta e asa de bun incit mi-ar placea sa mi se fi intimplat mie (de fapt, ar fi atroce, majoritatea filmelor pe care eu le numesc “bune” sint drame si zau daca am atita masochism in mine).

Starea de incompatibilitate dintre doi oameni – si mai ales, dintre doi oameni care sint rude si trebuie sa se suporte, este subiectul Feliciei… Dar e de dezbatut si gindit, este oare adevarul cea mai buna solutie? Este oare adincirea intr-o tacere incapatinata garantia reusitei pe termen lung a relatiei cu, sa zicem, mama ta? Pentru ca eu nu stiu. Inca. Deunazi, intr-un film ciudat, despre care n-am apucat inca sa va povestesc, Guidance, o voce spunea: abolirea granitelor intimitatii, violarea intimitatii este dragostea. Sa refrazez: este posibila doar in iubire. In realitate, relatiile de iubire se aseamana periculos de mult cu relatiile de abuz, fizic sau emotional. Cu relatiile de putere dintre doi oameni, fie ele consimtite (ca intr-un cuplu sau o familie), fie ca nu (violuri, razboi, interogatorii, etc,). Si ma intorc la Felicia, unde in numele “dragostei” parintesti, parintele (Ileana Cernat, care ori joaca a l’emploi, ori e geniala in acest rol evil=naiv) isi abuzeaza emotional constant fiica (de 40 de ani). Recunosc tiparul, trebuie sa va marturisesc, desi astfel de marturisiri nu fac parte din strategia mea bloggeristica. Si ma ingrozeste ca e posibil ca povestea mea, mica si anonima, ar putea dura pina voi face si eu 40, cind, presumably, mama o sa ma cicaleasca la fel.

Si, desi “Felicia” (Ozana Oancea) face cu abilitate slalom printre cuvintele, gindurile si actiunile mamei, intr-un final clacheaza si izbucneste. In fond, pe undeva trebuie ca e, in ea, presentimentul, ca mama singura ce e, ca intr-o buna zi isi va revarsa si ea asupra copilului sentimentele prost intelese de maniera in care o face mama ei. Iar daca e sa dam crezare teoriilor care spun ca, in dezvoltarea copilului, genele sint primordiale – teoria opusa celei numite “a educabilitatii” – si daca mai privim si indiciul dat de plasarea chiar la final a unicei conversatii a fiicei, de data asta in ipostaza de mama, cu fiul ei de departe – e posibil sa intelegem altfel temerile personajului principal. Cind se abtine sa-i zica maica-sii ce crede cu adevarat despre ea, repezind-o simplu, se abtine ea oare de teama ca inca nu se cunoaste pe ea destul cit sa stie cum va fi ea de cicalitoare peste 20 de ani?

Cit despre Madeo, mult laudatul film coreean, singura mea reactie onesta este ca nu stiu daca a fost foarte tare sau mediocru. Motivele? 1. L-am vazut in aceeasi zi cu “Felicia, …”. 2. Nu stiu nimic despre mimica si gestica asiatica si, mai mult, coreeana, ca sa-mi validez parerea ca subiectul nu a fost exploatat la maxim, regizoral vorbind. Imaginea, da, minunata. Dar ceva lipsea. Si inca nu stiu ce.

* Mama

Premii si festivaluri: Competitia Festivalului International de Film de la Sarajevo 2009, Festivalul de Film de la Goteborg.

N-am fost la Dracula, n-am fost la Metropolis, nu merg la Cafe Noir si am iesit afara de la A Film is a Girl& A Gun. (blushing) si de la Thomas Winterberg.

Dar cred – sper – ca e de la oboseala, de la ziua de ieri care si-a pus prea tare amprenta, si nu ca ar fi fost filmele proaste.

Miine merg la Mama. am inteles ca rocks big time.

Ce urmeaza: un top personal al primelor citeva zile si o schema narativa draguta, pe baza filmelor vazute pina acum.

Just keep posted. I will write to you soon.

Love,

KinoFreak.

A mall experience

Mall-ul, asa cum stie orice bucurestean, e o afacere. In care, intr-o prima instanta, au triumfat pitzi-girls si bling-girls and guys. Mall-ul nu e un templu inchinat culturii, cum eronat ar crede unii naivi orientati pe positive thinking.

Chiar daca mall-urile difuzeaza filme, scopul lor este sa faca bani din difuzarea filmelor. Si deci, in concordanta cu acest ultim aspect mentionat aici, totul este organizat de asa natura incit sa se produca maxim de profit cu minim de efort sau, dupa caz, incurcaturi.

Da, insa asta e valabil in vremuri normale. In vreme de razboi, de calamitate naturala, etc, regulile care guverneaza buna desfasurare a ACTIVITATILOR culturale sint – sau ar trebui sa fie – abolite. Pentru ca, departe de a lucra intru binele oamenilor, ele se pot dovedi daunatoare.

Asa cum s-a intimplat astazi, cind incapatinarea cretinoida a sefulitelor si sefisorilor de la Cinema City – acest oras in oras – de a scoate oamenii din salile de cinema pe caile marcate verde intens, chiar sub ecran (si asta, in tot timpul proiectiei) cu EXIT. Inspre necunoscutul labirint al scarilor pe care nici domnisoarele gardian de la usi (sa ne intelegem, e vorba de domnisoarele care te lasau sa intri pe o usa apoi nu te mai lasau sa iesi tot pe ea, ci-ti blocau accesul cu, hm, gratie) nu il cunosteau.

Ei bine, dupa ploaia despre care n-am stiut nimic altceva pina n-am dat cu curu’ de pamint, cum se spune atit de plastic in romana, scarile erau, si ele, vai, ca intreg mall-ul, de altfel, inundate. Iar cinefilii, mai mult sau mai putin cunoscatori de labirint clujean, au luat-o la vale, incercind diverse usi, diverse scari. Tot mergind eu asa la vale, am alunecat in apa (sandalele mele nu erau pregatite de deluge) si am cazut. Pe spate. Cu tot gabaritul meu depasit, plus laptop, 3 telefoane, ghidul filmelor (udat!), bilete zburate in aer (nerecuperate!). Si nu m-am mai putut ridica (singura), pina ce fetele care erau cu un etaj mai sus n-au ajuns la mine si nu m-au luat pe sus.

Acum, voi ce ziceti? In apararea mea sa va spun ca nu alergam, nu priveam pe sus, ci cu atentie in jos, ca doar era apa – si n-am mai cazut decit de doua ori in viata, o data pe gheata si inca o data din leagan.

Durerea de fund (noada, etc.) persista. Inca n-am vinatai, n-am nici poza cu mine zacind pe spate, cu biletele risipite in jurul meu, pe care sa o trimit la concursul “Cea mai reprezentativa imagine din festival” despre care imi amintesc vag ca am citit pe undeva. De dat in judecata, a la Kramer, nu pot, pentru ca, deh, no evidence… Plus ca n-am nici un avocat ca al lui, iar in tara noastra faza aia cu wet floor inca n-a prins, sintem o natie de oameni atenti.

Dar ceva-ceva imi vine sa fac. Nu de alta, dar miine-poimiine, la celelalte proiectii de la Cinema City la care o sa mai merg (daca…), s-ar putea sa fiu iar scoasa in matele mall-ului, sa am prilej de reflectii incrucisate despre soarta consumatorului de cultura.

De la replici gen “Cine a mai vazut film colorat?” pina la discursurile incipient-comuniste, dar inecate intr-o confuzie ideatica maxima, Caravana cinematografica a reusit, ieri, intr-o sala aproape plina (Republica), sa ii faca pe oameni sa rida. E drept, diferentiat, pentru ca femeile rideau la unele replici, iar barbatii, la altele (cu precadere). Nu de alta, dar n-am auzit nicio voce cristalina sa rida cind unul din personajele masculine si-a “dres” gitul si apoi n-a avut unde sa scuipe si a trebuit sa… inghita. U gotta be a man to know what’s it like.

E benefic ca, dincolo de noul val, de tinerii regizori, de minimalism, de povestirile despre un aici si acum (exceptindu-le, fireste, pe 4,3,2 si Amintiri din epoca…), cinematografia romana mai poate produce o poveste atit de… clasica – in constructie, dar si in subiect. Nu flash back-uri, nu voci, nu ciudatenii, cu un omor simplu si sanatos. Pentru ca, de la Train de vie incoace, eu n-am mai gustat o comedie romaneasca (nb: n-am vazut inca Amintiri din epoca de aur). Iar daca ar fi sa pun un logline, acela ar fi “A slapstick comedy a la roumaine”. Iar de acest logline nu e straina scena mesei, a chiolhanului care, in filmul romanesc, duce spre burlesc de-a dreptul (sa ne amintim masa din Balanta, cea din Iarba verde de acasa, etc.).

*

Iulia Luminare si Dorian Boguta, care au mai jucat impreuna in Mobil (Virtual), reusesc sa fie niste prezente extrem de credibile intr-un film despre inceputurile comunismului. Scenografia de exceptie, atenta la detalii intr-un mod aproape socant (poate exceptind maioul lui Boguta din scena din pat), a contribuit la acest realism.

In economia filmului, mutarea proiectiei mult asteptate inspre final permite dezvoltarea tensiunii, lasindu-ne sa ne bucuram de de desfasurarea relatiilor dintre personaje.

Cit despre viol, eu nu-mi amintesc sa fi existat in nuvela. Dar, daca-i musai, cu placere…

Ca tot vorbeam de sponsori nedoriti si de posibilele reactii ale audientelor la sponsorizarile care sint… din alt film: azi am avut on(r)oarea sa constat ca una dintre reclamele care ne distrug urechile si ne ciomagesc bine inainte de proiectii este la… Click!

Click! Click! Click! Shot! Bang bang!

Deci, in acelasi festival, sponsori pot fi, alaturi, Dilema veche, acum intr-o noua prezentare, acum pe hirtie de colectie (de impachetat, colectia comunism), acum mai mult, mai aromat, mai… – si CLICK!

I rest my case. Noapte buna. Va povestesc miine despre Caravana Cinematografica si Imaculata conceptie a lui Little Dizzle.