A doua zi de TIFF a inceput chiar bine: unul dintre cele mai enlightening documentare despre era video, de care ar fi mindri pina si taticii studiilor si teoriilor din domeniu, de la McLuhan la Sartori – and back.
Videocracy analizeaza in profunzime fenomenul televiziunii – e drept ca are si material pentru acest lucru.
Dar sa ma dau un pas mai in spate si sa va povestesc tot restul. De cite ori trec, zapping, pe linga RAI 1 (acum e doar uno, cindva erau si due si tre, care noaptea era RAI Edu), ma intreb: dom’le, dar astia se distreaza all day long? Aproape ca nu au stiri, nu au cine stie ce talk show-uri, filme nema… jale! Mereu si mereu show-uri stralucitoare despre nimic, cu oameni stralucitori care, de fapt, sint nimeni (va suna cunoscut, nu?), cu lumini si miscare si sunet si voci! Doamne, ce de voci si ce voci! De fapt, ar trebui sa spun, quel bordel!
Si acum ma intorc. Televiziunea italiana, zice autorul Videocracy, Erik Gandini, prin superbul voice over de limba engleza pura, e facuta dupa chipul si asemanarea lui Berlusconi. De fapt, dupa chipul si asemanarea personalitatii lui Berlusconi, un tip de dreapta care pare inconjurat, cel putin in directia televiziunii, de oameni cu simpatii de dreapta. Probabil la ei nu e interzis sa vorbesti despre fascism, sa arborezi insemne fasciste, etc. La noi e.
Ce se intimpla in “televiziunea presedintelui” oglindeste ce crede Presedintele (da, stiu, e doar premier, dar in film este identificat drept presedinte si banuiesc ca oamenii aia stiu de ce). Ce crede natiunea italiana, ce asteapta ea de la viata, ce fac oamenii aia simpli, privitori de televiziune, cu vietile lor, asteptind ca celebritatea sa le bata la usa, este totuna cu ce crede Il Presidente. O mai mare potrivire, nu se poate. Un mai mare succes al unui om politic, din nou, nu se poate.
Cit despre film, se concentreaza, in trei bucati de marimi aproape egale, asupra a patru persoane: Ricky, strungar karatist si emulator of Ricky Martin; Lele mora, impresar, mina dreapta a lui Berlusconi in TV affairs; Berlusconi himself, care apare intr/un mod foarte insidios, de la minutul 20, cu figura si numele, desi din minutul 1 apare ca “Presedintele” si Fabrizio Corona, un Robin Hood modern, care ia de la bogati si-si da lui insusi (asta e ce spune el despre el).
De departe, cel mai penibil este Fabrizio Corona. Un “intelligence gatherer”, un fel de paparazzo above all paparazzi, un tip care aduna informatii despre celebritati si vedete iar apoi le vinde acele informatii in apoi, pentru ca ei sa-si protejeze viata privata. Cool, nu?
L-am privit dindu-se cu tone de parfum, inclusiv pe cazzo (ca sa nu zic p…a), facind dus, razindu-se pe piept, cu o nonsalanta ciudata pentru un tip care stie pretul vietii private. Doar ca F. Corona, dupa ce a stat 81 de zile in inchisoare pentru santaj si extorcare, a iesit cu un nou plan de a face bani, si anume sa se marketeze pe el insusi si noua sa celebritate, dobindita la mititica. Tricouri, carte, DVD, papucei cu logo, blog, emisiune TV… the works. De ce? Pentru ca Fabrizio Corona e obsedat de bani. De facerea banilor. Citat: “Cind vad o persoana faimoasa, vad bani, nu oameni. I see business”. Pentru ca: “I hate all these people. When I was young, I tried to be friends with them. Apoi am vazut cit sint de prosti.”
Nimic de comentat, nu?
Ba da, as mai avea ceva de spus: RAI isi programeaza – spre deosebire de TVR – emisiunile importante de asa natura incit oamenii sa nu stea pe un canal, sa se uite la Big Brother, cind Berlusconi vorbeste pe celalalt canal.
