In calupul 3 de filme de scurt metraj romanesti vazute azi la TIFF, o perla a stralucit printre zirconii – Captivi de Craciun. De fapt, gresit: perla care a stralucit a fost Ozana Oancea. Si nu stiu ce sa pun mai intii, vocea – de star de film francez – sau prezenta, aparitia alba si extrem de diafana – nu si senina. Pentru ca, intr-un rol de compozitie destul de neobisnuit intr-un film de scurt metraj (de obicei, aceste filme mizeaza mai mult pe poveste decit pe compunerea personajului, fiind felii si nu intreguri), Ozana Oancea reuseste sa capteze, atit privirea, cit si toata atentia afectiva a publicului.
Filmul, pe scurt: patru oameni, captivi de Craciun intr-o gara aflata sub dominatia vinzatoarei de bilete obsedata de reguli (orice se anunta la megafon, nu verbal), a unui ajutor si a unui Mos Craciun mecanic – factorul care leaga lucrurile, care reuseste sa fie atit tapul ispasitor al furiei unuia dintre personaje, cit si elementul care-i leaga afectiv, spre finalul filmului.
Desi aparent personajele nu par sa aiba ponderi diferite, in economia povestii, ele-si aroga – exact ca in studiile de psihologie sociala care explica felul in care ne asumam un rol sau altul de indata ce intram intr-un grup – o pozitie care tinde sa tensioneze, in mod pozitiv, cadrul in care evolueaza. Si astfel diferentiindu-se, ele devin diferite. Si chiar daca personajul cel mai important (by being so annoying) este Mădălina Ghiţescu, celalalt personaj feminin, jucat de Ozana, depaseste in interpretare tot ce am cunoscut eu recent, cel putin in scurt metraj, in cinematografia romana. Vocea fantastica, patrunzatoare si insidioasa in acelasi timp, care transmitea o tristete pe care, cel putin pina la un punct, figura nu i-o revela a fost cheia acestei interpretari.
Abia astept sa vad, saptamina viitoare, Felicia inainte de toate.
