Povestas(h) de festival

Da, stiu, sint cam stresata. Ma deranjeaza risu(ri)l(e) la cinema. Sau la festival – pentru ca la cinema pur si simplu nu merg. Iar ieri, dupa proiectia cu numarul 2 a filmului Viva, discutiile “Q&A” s-au prelungit peste poate si mi-au adus citeva ipoteze noi privind risul nejustificat care cuprinde sala citeodata, la unele filme. Si in special la filmele serioase. Una ar fi ca publicul se simte neconfortabil cu anumite scene, si e posibil sa transforme in ris (forma activa de manifestare) jena pe care o resimte.

Mda, e posibil. In filmul Viva al Annei Biller, scena discutata este cea a unui viol. Bineinteles, un viol intr-un film parodic poate fi interpretat si ca meritind risete (groase). Doar codificarea are rostul de a transmite atitudinea (generala).

Alt mecanism ar fi: nu stiu cum sa interpretez scena care tocmai se desfasoara si rid pentru ca nu vreau ca oamenii de linga mine sa aiba impresia ca nu stiu cum sa reactionez. Sau ca eu sa nu ma simt prost ca nu stiu cum sa reactionez altcumva. Fireste, explicatia asta tine tot de oamenii care nu se simt confortabil cu tacerea; pentru care reactia la ceva de pe ecran este mandatorie. Putini sint cei care, la film, traiesc interiorizat, nu se bat pe picioare cu palmele, nu icnesc, nu rid… Nu pling…