Povestas(h) de festival

Nicaieri nu poti testa mai bine o idee de comedie ca la cinema. Cu conditia ca publicul de cinefili sa fie cit mai redus, iar cel de oameni de bine, cumparatori de bilet si mincatori de popcorn, cit mai mare (procentual). Si cum ai putea face asta? Pai cam asa: te duci la enspe mii de filme si esti atent/a cind se ride. De ce se ride. Cum se ride.

Eu am gasit azi citeva mici retete. Desi s-ar putea sa nu fie de ris din ala tipic, de slapstick comedy, ci risul ca o descarcare nervoasa. Iata mecanismul (aveti putintica rabdare cu mine, n-am apucat sa rafinez teoria):

Situatie dramatica: el si ea sint suparati (Lo bueno de llorar). Autorul filmului n-a crezut de cuviinta sa ne spuna de ce si cum, ne lasa sa ne lamurim in ultimele 12 minute ale filmului. Totusi. Totusi noi stim ca ei (fata si baiatul din film) sint suparati de moarte si avem si ceva indicii (daca nu cumva am citit celebra prezentare a filmului din program). Si stau ei asa, lungesc boala pe o bancuta in fata unui bloc (al altora), cind… ta-na! Trece pe linga ei, cu pas intins, un nene cu o chestie asa ca un bat in mina. Batul e o ranga, iar omul se apropie de o masina, zice: Omul asta e un cabron, si pac! trage una cu ranga in masca de la radiator. Sala, care se saturase deja de dramoleta sentimentala de pe ecran si avea nevoie de ceva mai antrenant, izbucneste in risete. Bineinteles, din tipul: risete de usurare ca au scapat de zona gri intens a certei iminente.

Dar exista si alte mecanisme. De exemplu, cel al asteptarilor. Aseara, la proiectia Karoy, sala venise incalzita gata: programul spunea: Din tara lui Borat vine aceasta comedie neagra in care un tiriie-briu si fara pic de vointa care fura de la saraci, isi escrocheaza rudele si nenoroceste oameni din neglijenta… pina cind, intr-un final devastator, ceva cumplit ii aduce izbavirea.

Evident, unii dintre cei care au intrat la film nu au apucat sa citeasca, probabil, decit primele cuvinte. Le-o fi ramas in minte zona cu “comedie” si s-au pus pe ris de indata ce au vazut un om de la tara, imbracat asa, ca la tara. Si au continuat a ride ca les idiots, cind a aparut un cadru de o duiosie fantastica, o batrina care statea pe marginea unui drum pustiu si vindea lapte si seminte de floarea soarelui. Rideau la fiecare imagine noua (si nu la replici, ceea ce este, iarasi, un mod de a intelege ce importanta e replica intr-o comedie neagra-non-comedie). Treaba e ca mai abitir ridea unul de “sus”, dintre ziaristi – si, pentru ca facusem greseala sa merg la balcon, a trebuit sa-i aud chicotelile infierbintate de cite ori i se parea ca ar fi ceva-ceva. Doar ca ar fi ris si daca i s-ar fi aratat un deget…

Alte tipuri de ris la filme nu mai am (nu simptomatice… pentru ca maghiarii din sala, de la filmul de acum o ora, Aventurierii, care rideau cind se spunea replica si nu cind aparea traducerea, nu sint simptomatici, ei se prinsesera dupa a doua replica din film de ce unii dintre oamenii din jurul lor rid decalat si apoi rideau la fiecare replica doar sa dea tonul… sau, cine mai stie, sa-i enerveze pe cei din jur). Asa ca va las sa descoperiti singuri alte mecanisme ale comediei. Musai in salile unde ruleaza filmele festivalului TIFF.