Update: alş, odihneşte-te în pace!

Da, aşa s-a întîmplat pînă la urmă. A apărut o bursă, o rezidenţă pentru criticii de film, premiu  despre care am scris probabil prima – şi sigur că nu-ţi vine să te întrebi dacă ţi-a furat cineva ideea, că ar fi absurd, ci te întrebi exact opusul: cîţi dintre noi s-au gîndit pînă acum la asta, cîţi dintre noi s-au gîndit chiar atunci la asta, cîţi dintre noi sînt atît de pervertiţi de continua marketare a orice are o notorietate cît de mică, un nume cît de cunoscut, încît să zică, aha, a murit alş, deci mîine va apărea un premiu (bursă) care-i poartă numele?!

Alex Leo Serban

…a murit asta noapte. l-a invins boala. imi pare rau ca nu am sa mai citesc nimic (nou) scris de el. l-am descoperit tirziu, iar ultimul text pe care l-am citit era din De ce vedem filme – un text despre semiotica, despre teoriile despre film, despre mai-mult-decit-filmele pe care le iubim.

si desi va suna cinic, deja imi imaginez ca undeva, cineva, coace un concurs de critica de film asociat vreunui festival, care sa-i poarte numele. premiul ALŞ. poate nu la Next-ul care mai are o zi-doua de proiectii si evenimente, poate nici la b-est, dar cindva, spre vara, la TIFF… cine stie. acum e prea devreme, ar insemna oportunism. si tot oportunism ar fi si daca s-ar apuca de treaba asta cine nu trebuie. pentru ca putine sint persoanele din Romania care ar avea un drept moral, sa zicem, sa faca asta.

09 aprilie 2011, ora 13.21.

Premiile Gopo

M-a durut lista de premii Gopo. Nedreapta. Inteleg ca, in povestea triughiului din Marţi după Crăciun, Mirela Oprişor, deşi era soţia de facto şi de fictio, era marea perdanta. Si ca, poate, trebuia recompensata. Insa nu cu un premiu in detrimentul Feliciei, ci, eventual, cu ceva venit din partea sotului ei de facto si de fictio. O masa la restaurant, o reinnoire a juramintelor de casatorie, o… ma rog, intelegi voi. Nu un premiu pentru cel mai bun rol feminin… rol principal.

The party never stops

La TIFF, tentaţiile sînt multiple. Filmele – programate de aşa natură încît e imposibil să n-ai bătăi de cap în încercarea de a “acoperi” cît mai multe sali şi filme interesante – workshopurile, întîlnirile cu regizorii şi invitaţii (gen… Winders, pe care l-am ratat la TIFF Lounge, dar nu şi la petrecerea de la Hotel Continental) şi PETRECERILE!

Multiple tentaţii, multiple petreceri. Cei care merg an de an la festival pot să vă spună – cele mai faine sînt petrecerea Kodak de la Chios (în fiecare an), petrecerea de început, oferită de sponsori, cea de final şi Gulaş-Party-ul oferit de unguri. Anul ăsta, petrecerile faine au fost la DaVinci, oferită de Groupama şi AGICOA, cea de la Chios şi cea de la Hotel Continental, hotelul acela închis în restul timpului, dar care în ultima noapte a festivalului a înviat şi, chiar în lipsa toaletelor şi a apei curente, a devenit locaţia fantomatică a unei petreceri wild, la care s-a şi dansat, chiar destul de frenetic în unele momente. DJ-ei, băuturi la discreţie, fanfară, oameni celebri veniţi să se distreze, Wenders, din nou, aproape gata să danseze, Donata alături de el, cu aparatul foto pe umăr (cînd al lui, cînd al ei). Mîncare deloc (de înţeles, după ultimele două party-uri de food şi mai puţin de drinks). Dar atmosferă. Nu mă întrebaţi ce e aia, că nu ştiu să vă explic altfel decît empiric: e chestia aia care te face să te simţi bine şi dacă ai un deficit de somn de vreo 40 de ore-săptămînă, e cea care te face să dansezi chiar dacă te bat pantofii, să zîmbeşti chiar dacă n-ai niciun motiv (şi nici nu ai băut), care te face să vrei să vorbeşti cu aproape oricine, chiar dacă nu e neapărat genul tău. Care te face să-ţi vină să te duci să vorbeşti cu Wim Wenders, legenda, chiar dacă eşti genul care mai degrabă le-ar lăsa pe vedete în pace, gîndindu-te că oricum nu poţi schimba decît banalităţi gen: I love your movies, din partea ta şi politeţuri din partea lui.

Din ce se vede, ăsta e un text despre Wim Wenders. Motiv pentru care mă duc să-mi fac mea culpa. Pentru că eu nu scriu despre vedete, right?

Caleidoscop de final de TIFF 2010

Tzitzele Labinei Mitevska (pe care le stiam din “I Want You”) au ramas la fel, desi ea a imbatrinit si nu mai arata defel ca ea insasi din I Want You.

Doua filme despre Ulrik: probabil un nume destul de ofertant in zona nordica si nu numai. In Turistas, un chilean vopsit blond in cap se da drept norvegianul Ulrik ca sa-si faca prieteni. Al doilea am uitat in ce film era. Dar era sigur.

Slovenka e povestea tipica pentru descurajat tinerele cuminti si inteligente de la a se prostitua, in virtutea unei idei romantice cum ca prostitutia este un fleac pentru o femeie inteligenta, nu de alta, dar ii poate ea invirti pe degete pe barbati.

No more movies despre “clash of civilisation”, “cultural diferences” and stuff. Conform unei venerabile doamne critic de film din Argentina, anul asta au fost trei mari subiecte (eu am identificat doar doua dintre ele, probabil am vazut filme diferite): pasiunea, relatia mama-fiu (sau parinti-copii, intr-un sens mai larg) si familia, intr-un sens si mai larg. Eu ca teme moartea, familia (relatiile parinti-copii) si sense of self/cautarea identitatii.

Unii ar spune ca toate filmele astea sint despre alienare sau despre cum sa o invingi. Altii, ca sint despre oameni care sint tradati, de ceilalti sau de idei sau de ei insisi – si despre cum sa-ti recistigi increderea.

Buddha is so full of shit, zice un personaj din Everything strange and new. Daca traduci doar o parte a frazei, si anume finalul, aproape ca e hazliu. De obicei budele sint full of shit.

Un SF maghiar, Transmisiunea, mi-a provocat reflectii legate de cantitatea de straniu sau nou intr-un film despre o societate a viitorului. Cit dintr-un oras trebuie sa semene cu ce e acum si cit tre’sa difere, ca sa creezi credibilitate pentru povestea ta? De fapt, Transmisiunea nu e SF, e doar o “distopie”. De exemplu, oamenii din filmul ala n-au mincare, fac cu greu rost de ea, dar au whisky si lamiie pe masa. It does suck, isn’t it?

Scriam miercuri in carnetelul meu: azi a fost ziua de tribut platit lui Daneliuc la TIFF. Doar filme incarcate, tensionate, prea pline de ciudatenii gratuite. But it could be my biased view of my biased selection of movies.

“Intr-o tara in care se vindeau numai citeva sute de albume de arta pe an, Adevarul a demonstrat nevoia de cultura a romanilor.” (identificati voi erorile logice din enuntul de mai sus). Eu zic ca a demonstrat cel mult snobismul romanilor. E fain sa ai o colectie de albume in biblioteca, nu? Nu de alta, dar noua manie de colectionar a romanilor s-a intins de la timbre si bibelouri spre carti. Din pacate, zic. Atitia copaci taiati degeaba…

Filmele au fost programate de asa natura incit se suprapuneau cele romanesti intr-un mod destul de enervant. De altfel, programarea a fost one of the biggest issues. O sa revin pe tema asta.

Aerul de improvizatie din casa unei persoane reflecta haosul din mintea acesteia. Aurora. Sau nu.